Just another day in Paradise

It’s just one of those days…in care iti doresti extraordinar de mult sa ai in posesie o arma. Nu alba, ca vrei sa fie zgomostos gestul tau si vaicarelile nu iti mangaie tampanele suficient.

 

In tramvai un domn. Un extraordinar domn si presupun ca si bine crescut. De unde mi-am dat seama? Pai statea intr-o parte pe scaun, lungit aproapte, cu tricoul minunat si mulat ridicat ca sa vada toata lumea ca are bani de bere. Si n panatoni scurti. I-a pocnit pe toti caldura. Pacat ca nu i-a pocnit suficient de puternica incat sa nu se mai poata trezi. Intr-a alta zi in tramvai un altfel de domn, de data asta la costum, se freca, la propriu de o domnisoara. Era putin cam foarte evident ce facea, numai pentru ea nu. Am avut o adevarat dilema morala, daca sa o atentionez sau nu. M-am multumit sa ma dau de langa el. Parea inofensiv dar n-aveam chef de scandal. Probabil nu ar fi trebuit sa tac, pentru ca s-ar fi invatat. Macar o saptamana.

Asteptand la o coada, intra in vorba cu mine o fata. Aranjata si draguta, cel mai probabil la liceu. Mi se dastainuie ca ii e frica sa nu fi ramas insarcinata. Joy. Bine ca nu m-a intrebat de simptomatologie. Bineinteles ca la cei 5,6 (da, e cu virgula) copii pe care ii am acasa as fi putut sa-i raspund.

Altii prefera doar sa nu se spele. A fost sarbatoare zilele trecute, ii inteleg. Le interzice religia. Si nici de periuta de dinti nu au bani. Le-as oferi o perie de W.C. pentru ca nu stiu daca ar face diferenta.

In alta parte jungla. Jungla la modul cel mai elevat posibil. Actually, no, ca si animalele au ordinea lor.

Imi pare bine ca a venit vara. Astept cu aceeasi nerabdare sa treaca. Macar iarna e mai liniste.

Back in the game

Cred ca aproape a trecut anul de cand nu m+am mai jucat in ograda proprie. M-am apucat de scris tampenii, as usual. Scene, adica. Nu intr-o anumita ordine, dar toate din aceesi poveste.

Zilele calcatului in picioare

Eveniment cunoscut popular sub numele de “Zilele Bucurestiului”. So, toti care nu au ce face acasa se duc noaptea brambura prin Bucuresti, sa se mai culturalizeze. Sau sa mai sparga o samanta in deplasare. Whichever comes first.

Bryan Adams. In parcul Izvor. Gratuit. Lume cat cuprinde si mai ales nu cuprinde parcul. Am incercat sa ma duc mai in fata, poate, poate il voi zari, poate apuc sa cant o data cu el “One night love affair”. M-am desparit de “ai mei” pentru ca vream neaparat sa ajung in fata. So, lume multe, eterogena. Pe de-o parte oamenii cu copii (nu cred ca o sa inteleg vreodata de ce vor neaparat sa tarasca un copil de 2-3 ani la un concert. in aglomeratia aia), cei de varsta a doua pe care orice miscare ii deranja, dobitocii care habar n-aveau decat de “Everything I do (I do it for you)” si strigau – de parca avea vreo importanta – “cant-o p-aia cu arcul”, evident, referindu-se la videoclipul pisei, format din scene cu Kevin Costner de pe vremea cand era Robin Hood si in ultimul rand fani.

In spatele, fata, stanga si dreapta mea, o blonda inalta filma, miscand-se de colo-colo ca sa ia cadre cat mai bine. Apoi se poza cu prietenii ei, din ciclul “iola concert Bryan Adams”.

Mr. Adams foarte dragut. Se stramba la un moment dat, cred ca nu i-a placut cum i-au iesit niste note. Foarte simpatic si are multe puncte in plus pentru faptul ca zicea “Hello, Bucharest” si nu Budapest sau cu totul altceva. Sa vedem…printre ce am prins eu s-a cantat Please, forgive me, Everything I do, When you’re gone, Summer of ‘69, Run to you parca si nemaipomenitul Heaven, pe care l-am ascultat de la intrare in parc, langa doi care considerau necesar ca pe piesa asta trebuie neaparat sa se smotoceasca in ritm de dans.

Antipa. Tipele de acolo cred ca erau foarte enervate. La intrare era un tip ce impartea bilete. L-am intrebat frumos de ce mai e nevoie de ele din moment ce nu platim. Mi-a raspuns ca da, pot sa-l pastrez. I’m confused and so was him. Din cand in cand mai era cate o supraveghetoare care intona suav “nu atingeti”. Vorbeau intre ele despre felul de oameni care au venit si “nu vezi ce fel de comentarii se aud?” Si cam au dreptate…

Well, asteptam cu ghetele date cu stratul de otel urmatoarea calcare in picioare…

I completely despise you

In fiecare dimineata se iau la harta in 41, ca s-a asezat una pe locul rezervat, ca s-au imbrancit, ca sa-si tina geanta acasa…etc. Azi s-a lua una si de mine, eu, simtindu-ma ca trecand prin furcile caudine, i-am raspuns mieros ca nu cobor la prima dar nici perspective de inaintat (“mai in fata”) nu am pentru ca nu vreau si pentru ca nu-mi place. Un brunet s-a gasit sa-i zica “lasati-o doamna, nu vedeti ca-i blonda?!”.

Stereotipizare. Cunosc. Folosesc. Intreprind. Tiganii vor ramane tigani, manelistii la fel, manelisti = tigani, Spiru e cea mai mununata facultate existenta si frumusetile ce convietuiesc (sau nu) pe bancile sale sunt cele mai inteligente patrupede (nu d-alta, dar prin anul II nu mai aveam sali si inchiriase FJSC-ul clase la Cantemir, iar in hol aia tot timpul aveau cativa caini obezi cu strachina de mancare sub botul obosit).

Muieri. Muieeee-ri. Fiecare intelege ce vrea. Asta se grabea cred, intarzia sa deschida pravalia. Si nu ma refer la “pravalia” vreunui gentilom, ci la …magazinul aceluiasi. Blah.

Cotidianul “The Times” povesteste frumos cum in Marea Britanie se face educatie sexuala pentru plozii de 6 ani. Mai mult, sunt rugati amabil sa traseze liniile de la denumirile de pe marginea desenului la partile anatomice respective, dupa ce vor fi inzestrati cu o brosura interactiva.

Cel mai mult mi-a placut, totusi, unghiul de abordare al “Libertatii” in legatura cu criza de pe pietele financiare. Colegii mei erau disperati cu bursele, eu mai scriam de un Lehman sau Halifax si cum influenteaza asta si fluctuatiile valutelor si ale pretului petrolului, iar cotidianele obisnuite reuseau sa dau informatii la obiect. Nu, ei trebuiau sa mentina accentul pe interesul uman si sa ia niscaiva familii si sub o poza induiosatoare cu “Tudor” relateau un citat (really?!?) al baiatului care se temea acum ca nu o sa-si mai primeasca alocatia (sau ceva de genul). Tudor, pana-n 10 ani, that is. Cum i-au gasit jurnalistii tocmai pe aia…greu de spus dar sunt sigura ca in timpul liber nu numai ca joaca la Bursa, ci si fac previziuni financiare costisitoare pentru cei care le solicita serviciile.

In alta ordine de idei, daca tot mi-am amintit de Libertatea, orice as fi invatat in anul III la Conditia Jurnalistului ce presupunea o teorie contra profesiei, nu prea are baze reale, pentru ca suferim si noi de deformare profesionala. Am vorbit cu o tipa care..parea sa stie ce vorbeste, de la Limbi Straine – tot UniBuc – si se mandrea cu faptul ca o preietena de-a ai ar putea scrie pentru cotidianul de mare tiraj mai sus amintit. So, I guess some really don;t make a difference…

I worship Thy…

“He’s very vibrant. You’d like him.”
“Why do people always say that? I hate everybody. Why would I like him?!”

Yes, I do.

The quintessence of…dust

Ironia e chintesenta raului….

sau a umorului…

poate chiar a omorului….

Anticipare

In fiecare zi am sentimentul ca ceva lipseste, ca ma asteapta ceva, ca trebuie sa se intample ceva.  That my life hasn’t started yet.

E veche povestea cu ne petrecem o viata asteptand “ceva”, Beckett ilustra cel mai bine asta in “Asteptandu-l pe Godot”, o carte pe care o caut de foarte mult timp, fiind una dintre acele scriituri in care as putea sa regasesc esenta vietii. Asteptam la coada, asteptam ziua de maine, asteptam salariul, asteptam o excurise, pe cineva drag sa se intoarca, asteptam sa vina noaptea sa putem inchide ochii si sa visam o viata ideala…asteptam. La asta se rezuma totul, desi nu inteleg de ce si simt chestia asta, de parca ceva nu e in regula, de parca urmeaza sa se intample ceva crucial, but i can’t put my finger on it.

Iubesc anticiparea, emotiile, probabil la fel ca restul oamenilor. Imi plac inceputurile si trairile puternice, inainte ca lucrurile sa se aseze, cand incepe un nou set de asteptari, la alt nivel. Astept, dar nu stiu ce astept.

Stiu ca starea asta a inceput pe undeva pe la liceu, cand asteptam admiterea. Ma gandeam ca viata mea o sa se schimbe – in bine – de atunci si aproape nimic nu va mai fi ca inainte. Nothing changed. M-am gandit ca o data cu terminarea facultatii, cu “intrarea pe piata muncii” o sa intru in normal, o sa fiu pregatita pentru ceea ce urmeaza si daca va fi sa se intample ceva nu o sa zic nu. Acum astept. Astept master-ul. Apoi o sa astept sa-l termin.

So when is my turn?!

 

Until…

 

Angel

Spend all your time waiting
for that second chance
for a break that would make it okay
there’s always one reason
to feel not good enough
and it’s hard at the end of the day
I need some distraction
oh beautiful release
memory seeps from my veins
let me be empty
and weightless and maybe
I’ll find some peace tonight

in the arms of an angel
fly away from here
from this dark cold hotel room
and the endlessness that you fear
you are pulled from the wreckage
of your silent reverie
you’re in the arms of the angel
may you find some comfort there

so tired of the straight line
and everywhere you turn
there’s vultures and thieves at your back
and the storm keeps on twisting
you keep on building the lie
that you make up for all that you lack
it don’t make no difference
escaping one last time
it’s easier to believe in this sweet madness oh
this glorious sadness that brings me to my knees

in the arms of an angel
fly away from here
from this dark cold hotel room
and the endlessness that you fear
you are pulled from the wreckage
of your silent reverie
you’re in the arms of the angel
may you find some comfort there
you’re in the arms of the angel
may you find some comfort here

Stardust

Intotdeauna m-a fascinat…atat de tare am simtit incat de fiecare data fluturasi in stomac, senzatia aia care te face sa spui ca simti prea mult. In totdeauna am pus prea multa pasiune, am inchis ochii si mi-am imaginat tot felul de povesti…cu un el si o ea ce se arunca unul in bratele celuilalt, plini de pasiune si dorinta, cu un el si o ea ce se cearta fulgerator in ploaie, cu un el si o ea pentru care restul nu mai exista si totul se raporteaza in functie de celalalt. Cu un “el si o ea” ce…ce reprezinta nucleul, iar restul lumii invelisul de electroni cu toate straturile lui…

Vream sa-mi pun muzica…m-am indragostit din nou de “Stars” – Simply Red, dar povestea mea isi scria de data asta singura notele muzicale. Cand eram mica, am intrebat de ce liniile de cale ferata pocnesc din cand in cand. Mi s-a raspuns ca din cauza lucrarilor proaste. Dar suna atat de mult ca bataile inimii, ba o sistola, ba o diastola, la un interval prestabilit, incat ar insemna ca totul e fara rost. Si inima bate de multe ori in gol, atunci cand planetele nu s-au aliniat si un el si o ea nu s-au intalnit decat in vis.

Intotdeauna m-au fascinat calatoriile…trenul…senzatia aia ca stii ca te intorci acasa, fara sa conteze ce gasesti acolo, daca gasesti ceva.  Si de data asta, totul se lega. Filmul din capul meu se derula perfect, fara inconveniente, un el ii cuprindea fata in palme, iar ea inchidea ochii si simtea, cu tot trupul, fara chiar sa-l atinga; povestea lor avea si muzica, o orchestra din vant, mare, frunze si magie, presarata cu pulbere de stele, al carei dirijor gonea pe linii, punand totul cap la cap intr-o armonie senzuala.

Intotdeauna m-au fascinat povestile…dar am deschis ochii, iar el si ea au disparut, iar trenul s-a oprit, chiar numai pentru cinci minute, dar suficient sa ma trezeasca din reverie.  Inchid geamul si-mi promit ca ma trezesc, ca-mi dau seama ca el si ea nu exista numai pentru ei, iar polaritatea si atractia lor este influentata de electroni, numarul lor si miscarea pe straturi. De fiecare data imi promit ca nu mai visez la ceva ce nu exista, imi promit ca nu o sa simt atat de aproape o iluzie si ma voi conforma cotidianului.

Dar daca nu exista…nu-i pot inventa eu?

Sigla

David Ogilvy sustine (si are dreptate)  ca imaginea este ceea ce “face” un produs. Din ciclul “imaginea te ridica, imaginea te doboara”, gasiram sigla:

 

 

“Clubul Viperelor” + 1 aflate in mare deplasare

Data stelara: vinerea trecuta, ora 04:00. Bine, nu vineri, sambata atunci, avand in vedere ca a trecut de miezul noptii.

Dupa un somn de 3 ore departe de patul conjugal al consoartei mele – ne-am certat, m-am carat in sufragerie – m-am trezit mai pusa pe treaba ca niciodata. Nu era inca 4 si noi deja incepusem excursia minunata. Pana la benzinarie. Pe bancheta din spate, un pasager.

La nici 7 ne postam in fata sediului politiei din Medgidia. Ne-au trimis inapoi la Cernavoda. Si apoi putin pe la Mircea Voda. Am gasit echilibrul perfect pe langa camp. Noi si restul de trei masini. De ce? Accident. Mers bara la bara. Smigal suparat. Smigalmobil avariat. Buf. Masina din spate buf in noi. Noi buf din nou in ala din fata. O a patra tamponeaza pe cei din spate. Lovely. Smigal charismatic, oameni intelegatori – nu prea le aveau ei cu scrisul dar aveau Skoda, respectiv VW si Nissan. “Da ba si mie sa vad cum ai scris”.

Back on the highway…mers bara la bara…pe la 12 ajungem. Da, tot in Romania. Mare, valuri, inot, nervi, certuri, Smigal dragalas, Blonda cu lotiune cu FPS 50+. Bronzata.

Duminca marea plecare. Am oprit in Constanta, langa faleza. Smigal a ramas toata saptamana, noi ne-am dus cu trenul. Bagaje furate, geam deschis la masina. De fapt, “bagaj” ca numai al meu a fost acolo. Nimci de valoare pentru ei. Am ajuns acasa cu telefonul, portofelul si aparatul foto in mana.

Draci, rasete, ceva lacrimi ca deh, is femeie, alti nervi, alte hohote de ras. Peron. Ia-ti Smigalul ziua buna, alergam sa prindem trenul. O voce suava anunta ca  “trenul Rapid cu directia Bucuresti Nord are intarziere de 70 de minute”.

In septembrie plec iar la mare…