Trendy

P.S. (pre-scriptum ) prima data cand am reusit sa pun titlul inainte de a scrie.

Moda…vine si trece…haine lalai, colorate sau din contra, cat mai stramte (cele din utlima categorie sunt un must-have pentru femeile al caror Body Mass Index depaseste valoarea critica de 25), pantofi colorati precum fardul dat numai pe pleoapa superioara, neaparat intr-o culoare sidefata si aproape fosforescenta.

Dar nu despre asta e vorba. Am invatat – tot la Semiotica, acum ca s-a terminat scoala vad peste tot legaturi cu materia aia, nu stiu de ce – ca moda reprezinta ansamblul aspectului fizic, de la haine si coafura pana la comportamentul dat de apartenenta la un grup. Si, tot cu privirea mea de vultur chior am observat vara asta o noua moda. Ceva unic, care poate exista din mosi stramosi si mai exact o tendinta care sunt sigura ca exista inaintea miraculoasei inventii- foarfeca de unghii. Nu ma refer la unghiile doamnelor, desi si aici as avea niste precizari in legatura cu fluturasii si inimioarele rosii cu..stras-uri, cred ca se cheama aplicate pe oja neagra sau albastra. Ma refer in schimb la unghiile…domnilor.

Umblu cu metroul in ultima vreme. Si de cele mai multe ori chiar il iau in directia care trebuie. Consecinta a acestui fapt este ca nu mai am la ce ma uita. Am o uimitoare atractie pentru chestii…dezgustatoare, cred ca pot sa le intitulez. Nu am inteles niciodata de ce nu imi pot lua privirea de la spatele plin de par al lui nea Vasile care insista sa umble la bustul gol, ca de, caldura asta, de la picioarele suferinde si la fel de imblanite ale doamnei cu fusta scurta sau de la unghiile de la picioare, semnificant de mari. Despre aceasta ultima parte vream sa scriu.

Femeile se duc la pedichiura; femeilor le place sa aiba unghii lungi; si barbatilor le place ca femeile (lor sau ale altcuiva, tot fetish-ul ala e ) sa aiba unghii lungi. Problema intervine atunci cand barbatilor le place ca ei sa-si creasca propriile copite. Numai cand ma gandesc la fiorii care-mi invadeaza sira spinarii, care ma fac ca in mijlocul verii sa simt gerul Bobotezii….brrrr, atunci cand in campul meu vizual apare un astfel de “semi-efeminat” cu unghia de la degetul mic savuros de crescuta, pilita si ascutita, neaparat colorata cu ceva pamant, praf, sau cel mai modern – mucozitati otorinolaringologice pe dedesubt. Imi si inchipui ca tipul, este de fapt practic. Si un adevarat econom. Nu mai are nevoie de betisoare de ureche, batiste sau chiar furculita. E mult mai trendy sa-ti intinzi margarina pe paine cu furculita din dotare. Si mai ales in camping. Nu mai trebuie sa-ti faci griji ca nu ai suficiente tacamuri la tine. E “all-in-one”. Mai grav e cand ramne fara hartie igienica dar discutia devine si asa prea patratelul-rosu-like.

Dupa un timp, te obsnuiesti. It kinda grows on you, ca sa zic asa. Sau de fapt, it grows pe cel de langa tine, dar rostul expresiei era ca vazand ceva de foarte multe ori, oricat de ciudat, scarbos sau mai stiu eu cum ar fi, il ignori pentru ca deja te-ai obisnuit (din pacate nu exista Politia Normelor de Igiena. Imi si inchipui unii care ar umbla prin mijloace de transport in comun cu deodorante, periute de dinti sau foarfeci, inainte de a recurge la astfel de masuri dand totusi o amenda).

Partea cea mai nasoala mi s-a parut ca in ultima vreme nici unghia de la degetul mic de la mana numai e in voga. Acum se poarta ca cele de la picioare sa fie lasate lungi. Si nu mica mi-a fost surprinderea cand acum cateva luni am zarit un tip, pe la 20 si ceva de ani, curatel, non-scandalagiu, cu niste adidasi Nike (sau or fi fost Mike si nu am vazut eu bine) foarte draguti. Atunci m-am intrebat de unde i-a luat. Nu pentru ca as fi fana, nu pentru ca mi-ar placea firma, nu pentru ca ma interesam pentru altcineva. Ci doar pentru ca modelul era unic. Si made in Romania. Adica….trebuie sa fi fost facut pe meleagurile noastre, altfel nu-mi explic aerisirea facuta in dreptul degetului mare, tocmai pentru a facilita vizualizarea de catre toti care nu au ce face si se uita in jos a minunatei pedichiuri, la fel de aranjata si la fel de colorata.

Un punct pozitiv: pentru cele aflate la dieta, o astfel de intalnire garanteaza lipsa poftei de mancare mai ceva ca pastilele alea scumpe.

Căciuliţe şi şerpişori

   Vorbeam zilele trecute cu…un amic , cred ca ii pot da titlul asta, dintr-o tara de origine slava. Subiectele si modul de abordare nu conteaza atat de mult cat faptul ca tot vorbind multe si marunte am avut o revelatie. M-a pocnit mai tare  prin evidenta si prin ignoranta cu care tratam chestia asta.

   Nu stiu cum am ajuns sa palavragim despre nemurirea sufletului lingvistic dar din moment ce  curiozitatea m-a purtat in schimb pe aripi de semne de intrebare ( sfant mai e limbajul asta de lemn!) am adresat o intrebare din strafundurile circumvolutiilor pe care face surfing neobositul neuron (si cica numai in “Libertatea” fac aia fraze de trei randuri!!!). Ok, am aberat atat incat nu sunt sigura ca mai stiu nici eu despre ce vream sa …scriu. Scroll up…and…evrika! Aha…L-am intrebat pe interlocutorul meu de peste doua tari , sau mai bine zis am observat ca in minunatul sau dialect “j” e “i”. Tipul, usor confuz mi-a explicat ca “j” e “j” si “i” e “i”. Am zis, ok, poate nu am auzit eu prea bine pronuntia si asa stupida si plina de consoane (nemaipomenit sa fie sa rostesti cuvinte de cate noua litere dintre care doar ultima si antepenultima sa fie vocale) si am tacut.

   Nici nu m-am mai gandit la asta, oricum nu stiu ce m-a apucat sa ma interesez de chestiile astea. Pana cand, reintoarsa pe meleaguri de birou m-am apucat sa lucrez la un proiect ce avea nevoie de diacritice. And then it hit me. Ok, recunosc, sunt sigura ca o gramada de oameni inaintea mea au facut studii pe baza chestiilor astora, foarte evidente de felul lor. Numai ca nu stiu ce m-a marcat pe mine. Anyway, m-am tot uitat inainte de epifania mea cu diacriticele pe diverse chestiute de fonetica a limbii respective si in special pe minunatia ce poarta numele de Wikipedia, izvorul tuturor referatelor New Age ( ) si ma tot miram ce limba stupida si ce semne aiurea mai au si astia (si nu, nu este vorba de rusa, dar nici pe departe nu-i) . Apoi am inceput sa ma gandesc la propriile noastre semne, la caciulitele pe a si i si coditele puse lui s si t. Si pentru prima data mi-am dat seama de ele. Un lucru care vine atat de normal pentru altii poate sa fie atat de strain si ciudat pentru altcineva, numai din cauza semnelor conventionale alese. Ma gandeam cum ar fi sa-i explic “ţ” sau „ş” si prima chestie care mi-a picat in minte a fost ca „ş” e „ş” si „ţ” e „ţ”. Si eu care tocmai ma laudasem ca limba romana se pronunta asa cum se scrie si ca noi nu avem accente d-alea stupide ca-n franceza si nu avem nevoie de o transcriere fonetica.

So…it’s pretty much the same thing. Si aseara, in timp ce ma gandeam din ce in ce mai…apasat la chestiile astea am inteles si ce tot spunea profa de semiotica in fabulosul sau curs de an.

Aberez, stiu. Si nici nu e stilul meu sa…sa fiu serioasa. Cred ca am un scurtcircuit la etaj din cauza caldurii. Si da, „j” e „j” dar se pronunta ca „i”. Astept cu nerabdare sa invat sa adresez o intrebare pentru a nu mai face un post pe o tema destul de ridicola si…inca o data, evidenta!

Iata vine-un soi de pace, cu un tag in varf de bat

Azi nu pot fi amuza(n)ta. Nu pot si punct. Am ras pana acum. Am ras de dimineata. Am ras din momentul in care posteriorul meu a atins catifeaua (pot sa visez,nu?) a scaunului de birou pe care sunt consemnata. Dar acum nu mai pot rade. Si nici nu vreau. Desi am zis ca in momentul in care ma voi opri din ras voi scrie un nou capitol din ciclul “Mare Ti-e gradina” acum prefer sa rant-uiesc. Nu-mi sta in fire. In firele blonde ….sau poate brunete . De par.

M-am enervat azi usor …trecuse prea mult timp si incepusem sa cred ca orice urma de privire strambe catre reprezentantii aceleasi specii…wait…chiar fac parte din aceeasi specie? Ma indoiesc…In fine…Incepusem sa cred ca animalutele ce-mi traiesc in interior au inceput sa se uite la stiri  si au crezut-o pe cuvant pe prezentatoare cand a zis ca afara arde. Asta sau si-au scos nasul pe balcon…nu i-am intrebat and never will. Iar debitez. Deci…am crezut ca nu mai gasesc motive sa ma enervez. Ok…poate nu e alegerea cea mai stralucita de cuvinte…”sa am ganduri negre cu privire la anumite…aspecte ale…ceva-ului cotidian”. Ei bine, m-am inselat.

Ma plimbam fericita pe Blog Stats, sa vad ce mai cauta oamenii pe Google si dau de mine.  Dupa priviri aruncate cu coada ochiului asupra cautarilor de genul  “povestirii homosexuali ” (?!?!?!?!?) sau ceva cu trafic de tigari (din nou  - ?!?!?!?) am observat cu privirea mea de vultur chior cum mi se face reclama. Din ciclul “orice forma de reclama, negativa sau pozitiva tot reclama se cheama” am dat peste cineva care in ultimul sau post despre lumina solara ce ii intrerupe activitatea cerebrala din cauza reflectarii in blondul de pe lumea insemnarilor virtuale  a aruncat un ”tag tehnologic”  (multumescu-ti pentru atragerea atentiei) taman catre jurnalul meu cu veveve.

Nu asta m-a deranjat. Din nou, orice fel de reclama tot reclama se numeste.  Ci faptul ca m-a bagat intr-o anume categorie. Si ce ma enerveaza si mai rau este ca nu pot s-o las balta. Nu pot si punct.  Asta ma coboara…bla bla bla…Dar soarta a facut ca tocmai ieri sa fi primit un sfat, ok poate nu chiar sfat si mai degraba o replica. Cica femeile folosesc mai degraba umorul de situatie pe cand barbatii pot sa se ironizeze pe ei insisi datorita ego-ului sitauat mai sus de limita. Ei bine, eu folosesc umorul. Din cand in cand si omorul dar asta este alta mancare de…blonde…ca sa fiu la subiect. Si amplific anumite trasaturi mai mult sau mai putin vizibile …necunoscatorilor numai pentru scopuri pur ilare.

 “Ce vor fetele astea”? Eu nu vreau nimic. Evidentiez anumite situatii care se intampla tuturor la un moment dat, le scriu intr-o maniera potrivita stilului meu ,mai adaug cateva metode invatate si la scoala, le dau cu parfum d-ala dulce si intepator ca sa nu poate fi imprastiat nici nu spray paralizant (sau de gandaci) , infasor totul intr-o funda mare (neaparat roz ca altfel n-ar mai fi funda) si apas “Publish”.

Nu vrei, nu citi. Nu citi, nu scrie ca stii. Comentarii de forma si nu de fond sunt de prisos.  Ma bucur ca pot fi oricine. Ma bucur ca sub un “pen name” fiecare isi imagineaza ca se ascunde altcineva, dupa bunul plac propriu sau al situatiei. Si ma mai bucur ca a iesit ceva bun din asta, un citat scos din tenebrele dendritelor proprietate proprie. Din vorbele mele de duh (pe care de fiecare data cand trebuie sa le folosesc nu-mi amintesc decat porcarioare amuzante din filme) : “Culoarea parului tine suprafata, superficialitatea merge pana la os ”.

Blonda si Tehnologia

Sa-mi dreg glasul, in cazul in care nu am fost clara mai sus. BLONDA si TEHNOLOGIA. Adica eu si aparatele. Aparatele alea cu butoane. Mari, mici sau frumoase, colorate, unele triste altele care te imbie sa le apesi.

Nu sunt straina de ele. Ma inconjoara, le stric, le repar..chiar daca las piese pe langa. Post-ul asta il inchin iubirii vietii mele, luminii pentru care traiesc si fara de care nu as mai face adevaratele stari nervoase situate in vecinatatea unor adevarate crize. Calculatorului. De fapt…PC-ului,pentru a nu se intelege chestiuta aia de buzunar, matematica la pachet, cu butoane.

Din momentul in care degete mele subitiri ce se sfarsesc cu copite lungi si colorate au atins firava ta tastatura, am stiut ca o sa te iubesc cu ardoare si ca vei fi dragostea vietii mele, o dragoste cum numai in filme credeam ca este posibila. Iar in momentul cand mi-ai dat primul mesaj de eroare am stiut ca si tu simti la fel.

Prima data cand te-ai deschis pentru mine, cand ti-am scos suruburile carcasei ce te proteja de astfel de fiinte, unul cate unul, cu grija pentru a nu-ti provoca o prima experienta traumatizanta am stiut ca esti numai al meu si ca in urma ratacirii acelor suruburi vei ramane pe vecie deschis pentru mine.

Am facut totul pentru tine. Mi-am sacrificat zile si nopti cand erai bolnav. Te-am dat cu Nod32, cu Bit, cu Kaspersky…ca pana la urma sa-mi dau seama ca esti alergic la astfel de medicamente si ca singurul care te unge pe circuite este Nortonul. Ti-am facut update-uri la Windows, te-am colorat sa fi vesel si te-am personalizat dupa bunul plac astfel incat sa avem cate ceva in comun.

Mi-am rupt de la gura cand ti-am luat un RAM….si inca unul….si un hard mai mare ca sa ai spatiu…Sa te lafai pe 120 de GB de viata virtuala.

Si dupa tot ce am facut pentru tine, dupa toate contactele pe care unitatea ta centrala le-a avut cu minunatele mele membre inferioare tu ce faci? Decizi ca prietenii tai de joaca, domnul Saburex.A si domnul Padobot.Z sa ramana in analele amintirilor noastre si ii gonesti. Da’ bine mai, acum eu cu ce ma mai amuz? Cine te mai restarteaza pe tine la fiecare 60 de secunde? Iar domnul Padobot a fost un adevarat Gentleman. Imi dadea timp incat sa salvez aberatiile zilei inainte de a te chema la joaca.

Acum stai singur. Putin imi pasa. Nu mai prezinti interes. Te-ai inhaitat cu plictisitorii aia de Antivirus si Firewall. Looser-ii aia. Atunci sa ramai cu ei. Na!

Pryntzy si Pryntzese

  Orice este un ciclu de intamplari care au un anumit nivel de redundanta…Dar cum pentru atata timp ai fost o stabilitate a lumii mele, nu neaparat Nordul dar macar N-E…(asta pentru ca esti fana “Soare”) tin sa-mi prezint “pryntzesu’” meu unic si special. 

Asa ca …….asta este pentru tine…

Pentru ca esti speciala.

Pentru ca marai. La oameni. La mine. La oricine.

Pentru ca darami manechinele in magazine. Si nu numai.

Pentru ca te certi “ca asa vrei tu”.

Pentru ca parul tau are viata proprie si deja a casigat razboiul de independenta.

Pentru ca si tie ti se schimba culoarea ochilor.

Pentru ca esti naiva.

Pentru ca vrei mai mult.

Pentru ca vrei tot.

Pentru ca ai stat cu mine sa vad Rasaritul la 4 si ceva si cand m-am plictisit inainte sa apara Soarele si am plecat nu m-ai injurat.

Pentru ca masina ta se numeste Smigalmobil.

Pentru ca masina ta este tatuata cu labe de pisica.

Pentru ca masina ta inca exista dupa tot c a indurat.

Pentru ca am ascultat Spice Girls in vizuina ta si nu ai tamaiat tot dupa.

Pentru ca sunt singura pe care ai primit-o in vizuina.Pentru ca esti rea.

Pentru ca ma faci si pe mine sa fiu rea.

Pentru ca in liceu ma alergai cu ramele.

Pentru ca ai avut tricou pe care ti-ai inscriptionat mandra o poza cu “Animal X”.

Pentru ca ma lasi sa cant.

Pentru ca te-am/ m-ai vazut dezbracata (e…aproape).

Pentru ca la mare m-ai lasat sa ma uit la E.R. si ai plecat din camera, fara sa te superi.

Pentru ca numai cu tine intalneam exhibitionisti care ne alergau prin Herastrau.

Pentru ca faceam jogging in Herastrau.

Si plaja pe Lacul Morii.

Si mergem la mare la Mamaia.

Pentru ca ai mancat furnici.

Pentru ca “a Smeagul’s gotta do what a Smeagul’s gotta do” de fiecare data cand o dai in bara.

Pentru ca esti geniala (in an evil kind of way).

Pentru ca esti obsedata de ciocolata si Cola(numai Light sau Zero).

Pentru ca ne-am certat ca mananci pateu cu furculita si pui sare dupa ce-l intinzi pe paine.

Pentru ca am aruncat cu buretele de sters tabla dupa tine si nu te-am nimerit. (Multumesc Celui de Sus!!!)

Pentru ca de fiecare data cand te muta cate o profa singura intr-o banca, ora urmatoare apaream langa tine.

Pentru ca chiuleam in baie.

Pentru ca mancam pernite Viva si Bake Rolls in aproape fiecare zi.

Pentru ca amandoua avem obsesii.

Pentru ca nu iei viata in serios.

Pentru ca ma suporti.

Pentru ca te suport.

Pentru ca trebuie sa-ti zic de 1000 de ori ca-ti sta bine in fusta aia…si viceversa.

Pentru ca nimeni nu te intelege.

Pentru ca esti secretomana.

Pentru ca toate celelalte te-au plictisit.

Pentru ca “ne-am maritat” la Sala Dalles.

Pentru toate fazele cu “Frederick”.

Pentru ca am fost cu “gasca” la picnic si ne-am plimbat singure prin padure.

Pentru ca ti-au dat carnet de conducere(care mah??!?).

Pentru ca treci dintr-o extrema in alta cat ai clipi.

Pentru ca nimeni nu te cunoaste.

Pentru ca musti. Si rau. Si inca mai am cicatricea.

Pentru ca ne jucam in baie la liceu.

Pentru ca aveam pe banca semne cu “Do not disurb” in timpul orelor.

Pentru ca ai speriat-o pe aia de chimie incat sa plece. Dar nu suficient incat sa se epileze.

Pentru ca celalata de chimie ti-a dat numai 3 si 4 si totusi ai avut media 7.

Pentru ca proful de fizica era obsedat de noi.

Pentru ca baietii isi inchipuiau mai multe….

Pentru ca am dormit cu tine. Si nu o data. Si in locuri diferite.

Pentru ca am dormit in masina. Si ne-a placut.

Pentru ca imi stii cam toate obsesiile.

Pentru ca ai jucat “Undying” si ti-a placut.

Pentru ca am fi putut comunica telepatic in timpul tezelor dar faceam scurtcircuit.

Pentru ca impartim pana si numele.

Pentru ca suntem Smeagul and the Blonde.

Pentru toate celelalte n(n+1)x10003 faze, cand n tinde spre infinit (crap, de ce tocmai acum am sters math type???) care nu-mi vin in minte…te declar PRYNTZESU’ MEU!!!

Asa.

Nu-i al meu, nu-i scos de mine

Gluma facuta lui Nea Fanica

Stiu ca nu-i frumos, stiu ca nu se face, stiu ca daca as fi in locul lui mi-as schimba planeta.
Dar si stiu ca e al ****** de amuzant!!!

“Cine esti ma?”

“Satana!”

“Habana?”

[...]

“Am venit sa te iau de Sarbatori”

“Ia-o pe ma-ta!”

“Dar mai intai te iau pe tine!”

Disclaimer: nu-i al meu, nu-i facut de mine…

Dear Diary,

    Nu sunt genul care sa vorbeasca cu un jurnal…Desi vorbesc singura aproape tot timpul…sau cu calculatorul…sau cu hainele…sau cu chestiile materiale, in general…Si nu pentru ca nu as avea cu cine sa vorbesc…am destui prieteni imaginari…Si reali…pentru ca eu ii consider reali…        

 Oricum, ceea ce vream sa zic mai exact este ca nu sunt genul care sa-si faca publica viata sau sa scriu intr-un jurnal (ok, recunosc, am avut si eu un caietel de amintiri dar eram „freshman” la liceu si nu scapasem total de tocilaria din generala). Prefer sa scriu despre chestiile cu adevarat importante, cum ar fi tampeniile marunte care ma enerveaza zilnic…Problema este ca de vreo saptamana incoace, gura nu-mi mai tace iar spiritul este mai mult decat intreprinzator. Nu prea am mai gasit motive de „rant-uit” pe blog. Mosuleti la fel de libidinosi in tramvai – m-am dat la o parte; femei isterice in metrou – mi-am pus castile in urechi; plozi la fel de iritanti – e…la aia m-am uitat un pic cam stramb dar i-am lasat in pace…in fond o sa am timp sa ma enerveze pe viitor.         

 Si ca sa nu schimb unghiul de abordare cum fac de fiecare data, ma voi intoarce la amintiri din copilarie -  am vazut ca se cam poarta nostalgia pe net.    

Saptamana trecuta am avut parte de doua evenimente aflate la polul opus. Si tin neaparat sa le scriu, pentru ca altfel mi-e ca o sa uit, o sa uit ceea ce s-a intamplat, o sa uit tocmai chestiile care ma definesc. Si ca tot vorbeam de definitii, mi-am dat seama ca sunt blonda cu adevarat, blonda prin definitie. Nu ca in bancuri, nu tot timpul, cel putin. Saptamana trecuta mi-am dat seama ca nu m-am schimbat deloc. Mi-am dat seama ca oricat as incerca sa fug de fetita dolofana (cat uram cuvantul asta!!!) care prindea pisici si le construia casa din cartoane in dreptul geamului, care isteriza „persoanele in varsta” de la bloc cand in miezul zilei – ora la care respectabilii asezamantului se luptau cu Mos Ene – tipa ca din gura de sarpe cand juca „Leul si caprioarele” sau „Ratele si vanatorii”, ea fuge mai repede si ma prinde din urma.  De ce zic asta? Weekendul trecut m-am redescoperit. Ceea ce a insemnat o simpla „croaziera” prin minunata grota numita Bucuresti, cu bicicleta, s-a transformat intr-o excursie pe meleagurile melancoliei.       

  Teama mea de cand eram mica (ca varsta) s-a numit toboganul. Facusem deja o adevarata fobie. Asta pana cand l-am descoperit pe cel mare, de piatra, din parcul de la Dorobanti. Cred ca nu exagerez cand zic ca are 10 metri. Si faptul ca este din piatra l-a facut sa reziste generatiilor de cotropitori, mie inclusiv. Nu mi-a pasat ca aveam o pereche de pantaloni albi, la care tineam si inca tin aproape ca la ochii din cap (fac pasiuni pentru anumite articole vestimentare), nici de balerinii pe care i-am venerat vreo trei luni. I-am dat la o parte pe jumatatile de om care incercau sa profite de senzatiile date, le-am intors privirea ciudata si ciufuta mamelor prezente si am alunecat. Cu bratele deschise si ochii inchisi, am alunecat inapoi in timp. De mai multe ori. Pana s-au plictisit ceilalti si au plecat. Si am ramas numai eu si toboganul,nisipul in care cadeam de fiecare data si senzatia de gol in stomac pe care mi-o aducea fiecare alunecare.       

  Nu mi-a parut rau ca a trebuit sa arunc pantofii. Se stricasera de la atata nisip. Nu mi-a parut rau ca a trebuit sa umblu prin masini si tramvaie neagra pe fund. Dar imi pare rau ca nu m-am schimbat. Nu zic ca trebuie, nu zic ca vreau, nu zic ca mi-ar placea. Imi pare rau si in acelasi timp imi pare bine ca am ramas la fel. Numai hainele s-au schimbat. Si mi-e frica ca imi ies maselele de minte. De patru ani tot imi ies. Acum mai au putin si se vad de tot. Mi-e frica ca o sa ma schimb, ca nu o sa mai gasesc placere in tampenii si ca o sa am responsabilitati. Mi-e frica ca nu o sa ma mai joc de-a scoala, de-a viata. Mi-e frica ca o sa iau totul in serios si ca fetita o sa dispara.    

  Si cum nu stiu cand o sa ma mai trozneasca inspiratia (s-a intors momentan muza aia din vacanta…cam arsa de soare, ce-i drept si cu mai putin chef ca niciodata) fac din asta un post lung… Tot din ciclul „Memoriile unei Blonde”, vineri am avut parte de un alt episod senzational de dureros. Pentru mine. Amuzant pentru ceilalti. Si pentru mine, de fapt. Asa…mai ironic.

Sunt obsedata in ultimul timp de fuste conice. Pana la genunchi, stramte. Si sunt foarte mandra de noua achizitie, galbena ca pufului puiului de gaina. Posteriorul meu nu este de acceasi parere. Asa ca in timpul unei manevre destul de delicate cum ar fi alergatul dupa metrou, una din doua a trebuit sa crape. Cum de cel mai sus mentionat se scapa mai greu, fusta a fost mai inteligenta si i-a recunoscut suprematia. A crapat, saraca.  Timp sa ma intorc acasa nu era. Ac de siguranta nu aveam. Asa ca, atunci cand am iesit din subteran, mi-am pus ochelarii de soare la ochi , castile in urechi and off I went.