Nu-i al meu, nu-i scos de mine
Gluma facuta lui Nea Fanica
Stiu ca nu-i frumos, stiu ca nu se face, stiu ca daca as fi in locul lui mi-as schimba planeta.
Dar si stiu ca e al ****** de amuzant!!!
“Cine esti ma?”
“Satana!”
“Habana?”
[...]
“Am venit sa te iau de Sarbatori”
“Ia-o pe ma-ta!”
“Dar mai intai te iau pe tine!”
Disclaimer: nu-i al meu, nu-i facut de mine…
Dear Diary,
Nu sunt genul care sa vorbeasca cu un jurnal…Desi vorbesc singura aproape tot timpul…sau cu calculatorul…sau cu hainele…sau cu chestiile materiale, in general…Si nu pentru ca nu as avea cu cine sa vorbesc…am destui prieteni imaginari…Si reali…pentru ca eu ii consider reali…
Oricum, ceea ce vream sa zic mai exact este ca nu sunt genul care sa-si faca publica viata sau sa scriu intr-un jurnal (ok, recunosc, am avut si eu un caietel de amintiri dar eram „freshman” la liceu si nu scapasem total de tocilaria din generala). Prefer sa scriu despre chestiile cu adevarat importante, cum ar fi tampeniile marunte care ma enerveaza zilnic…Problema este ca de vreo saptamana incoace, gura nu-mi mai tace iar spiritul este mai mult decat intreprinzator. Nu prea am mai gasit motive de „rant-uit” pe blog. Mosuleti la fel de libidinosi in tramvai – m-am dat la o parte; femei isterice in metrou – mi-am pus castile in urechi; plozi la fel de iritanti – e…la aia m-am uitat un pic cam stramb dar i-am lasat in pace…in fond o sa am timp sa ma enerveze pe viitor.
Si ca sa nu schimb unghiul de abordare cum fac de fiecare data, ma voi intoarce la amintiri din copilarie - am vazut ca se cam poarta nostalgia pe net.
Saptamana trecuta am avut parte de doua evenimente aflate la polul opus. Si tin neaparat sa le scriu, pentru ca altfel mi-e ca o sa uit, o sa uit ceea ce s-a intamplat, o sa uit tocmai chestiile care ma definesc. Si ca tot vorbeam de definitii, mi-am dat seama ca sunt blonda cu adevarat, blonda prin definitie. Nu ca in bancuri, nu tot timpul, cel putin. Saptamana trecuta mi-am dat seama ca nu m-am schimbat deloc. Mi-am dat seama ca oricat as incerca sa fug de fetita dolofana (cat uram cuvantul asta!!!) care prindea pisici si le construia casa din cartoane in dreptul geamului, care isteriza „persoanele in varsta” de la bloc cand in miezul zilei – ora la care respectabilii asezamantului se luptau cu Mos Ene – tipa ca din gura de sarpe cand juca „Leul si caprioarele” sau „Ratele si vanatorii”, ea fuge mai repede si ma prinde din urma. De ce zic asta? Weekendul trecut m-am redescoperit. Ceea ce a insemnat o simpla „croaziera” prin minunata grota numita Bucuresti, cu bicicleta, s-a transformat intr-o excursie pe meleagurile melancoliei.
Teama mea de cand eram mica (ca varsta) s-a numit toboganul. Facusem deja o adevarata fobie. Asta pana cand l-am descoperit pe cel mare, de piatra, din parcul de la Dorobanti. Cred ca nu exagerez cand zic ca are 10 metri. Si faptul ca este din piatra l-a facut sa reziste generatiilor de cotropitori, mie inclusiv. Nu mi-a pasat ca aveam o pereche de pantaloni albi, la care tineam si inca tin aproape ca la ochii din cap (fac pasiuni pentru anumite articole vestimentare), nici de balerinii pe care i-am venerat vreo trei luni. I-am dat la o parte pe jumatatile de om care incercau sa profite de senzatiile date, le-am intors privirea ciudata si ciufuta mamelor prezente si am alunecat. Cu bratele deschise si ochii inchisi, am alunecat inapoi in timp. De mai multe ori. Pana s-au plictisit ceilalti si au plecat. Si am ramas numai eu si toboganul,nisipul in care cadeam de fiecare data si senzatia de gol in stomac pe care mi-o aducea fiecare alunecare.
Nu mi-a parut rau ca a trebuit sa arunc pantofii. Se stricasera de la atata nisip. Nu mi-a parut rau ca a trebuit sa umblu prin masini si tramvaie neagra pe fund. Dar imi pare rau ca nu m-am schimbat. Nu zic ca trebuie, nu zic ca vreau, nu zic ca mi-ar placea. Imi pare rau si in acelasi timp imi pare bine ca am ramas la fel. Numai hainele s-au schimbat. Si mi-e frica ca imi ies maselele de minte. De patru ani tot imi ies. Acum mai au putin si se vad de tot. Mi-e frica ca o sa ma schimb, ca nu o sa mai gasesc placere in tampenii si ca o sa am responsabilitati. Mi-e frica ca nu o sa ma mai joc de-a scoala, de-a viata. Mi-e frica ca o sa iau totul in serios si ca fetita o sa dispara.
Si cum nu stiu cand o sa ma mai trozneasca inspiratia (s-a intors momentan muza aia din vacanta…cam arsa de soare, ce-i drept si cu mai putin chef ca niciodata) fac din asta un post lung… Tot din ciclul „Memoriile unei Blonde”, vineri am avut parte de un alt episod senzational de dureros. Pentru mine. Amuzant pentru ceilalti. Si pentru mine, de fapt. Asa…mai ironic.
Sunt obsedata in ultimul timp de fuste conice. Pana la genunchi, stramte. Si sunt foarte mandra de noua achizitie, galbena ca pufului puiului de gaina. Posteriorul meu nu este de acceasi parere. Asa ca in timpul unei manevre destul de delicate cum ar fi alergatul dupa metrou, una din doua a trebuit sa crape. Cum de cel mai sus mentionat se scapa mai greu, fusta a fost mai inteligenta si i-a recunoscut suprematia. A crapat, saraca. Timp sa ma intorc acasa nu era. Ac de siguranta nu aveam. Asa ca, atunci cand am iesit din subteran, mi-am pus ochelarii de soare la ochi , castile in urechi and off I went.
