Căciuliţe şi şerpişori

   Vorbeam zilele trecute cu…un amic , cred ca ii pot da titlul asta, dintr-o tara de origine slava. Subiectele si modul de abordare nu conteaza atat de mult cat faptul ca tot vorbind multe si marunte am avut o revelatie. M-a pocnit mai tare  prin evidenta si prin ignoranta cu care tratam chestia asta.

   Nu stiu cum am ajuns sa palavragim despre nemurirea sufletului lingvistic dar din moment ce  curiozitatea m-a purtat in schimb pe aripi de semne de intrebare ( sfant mai e limbajul asta de lemn!) am adresat o intrebare din strafundurile circumvolutiilor pe care face surfing neobositul neuron (si cica numai in “Libertatea” fac aia fraze de trei randuri!!!). Ok, am aberat atat incat nu sunt sigura ca mai stiu nici eu despre ce vream sa …scriu. Scroll up…and…evrika! Aha…L-am intrebat pe interlocutorul meu de peste doua tari , sau mai bine zis am observat ca in minunatul sau dialect “j” e “i”. Tipul, usor confuz mi-a explicat ca “j” e “j” si “i” e “i”. Am zis, ok, poate nu am auzit eu prea bine pronuntia si asa stupida si plina de consoane (nemaipomenit sa fie sa rostesti cuvinte de cate noua litere dintre care doar ultima si antepenultima sa fie vocale) si am tacut.

   Nici nu m-am mai gandit la asta, oricum nu stiu ce m-a apucat sa ma interesez de chestiile astea. Pana cand, reintoarsa pe meleaguri de birou m-am apucat sa lucrez la un proiect ce avea nevoie de diacritice. And then it hit me. Ok, recunosc, sunt sigura ca o gramada de oameni inaintea mea au facut studii pe baza chestiilor astora, foarte evidente de felul lor. Numai ca nu stiu ce m-a marcat pe mine. Anyway, m-am tot uitat inainte de epifania mea cu diacriticele pe diverse chestiute de fonetica a limbii respective si in special pe minunatia ce poarta numele de Wikipedia, izvorul tuturor referatelor New Age ( ) si ma tot miram ce limba stupida si ce semne aiurea mai au si astia (si nu, nu este vorba de rusa, dar nici pe departe nu-i) . Apoi am inceput sa ma gandesc la propriile noastre semne, la caciulitele pe a si i si coditele puse lui s si t. Si pentru prima data mi-am dat seama de ele. Un lucru care vine atat de normal pentru altii poate sa fie atat de strain si ciudat pentru altcineva, numai din cauza semnelor conventionale alese. Ma gandeam cum ar fi sa-i explic “ţ” sau „ş” si prima chestie care mi-a picat in minte a fost ca „ş” e „ş” si „ţ” e „ţ”. Si eu care tocmai ma laudasem ca limba romana se pronunta asa cum se scrie si ca noi nu avem accente d-alea stupide ca-n franceza si nu avem nevoie de o transcriere fonetica.

So…it’s pretty much the same thing. Si aseara, in timp ce ma gandeam din ce in ce mai…apasat la chestiile astea am inteles si ce tot spunea profa de semiotica in fabulosul sau curs de an.

Aberez, stiu. Si nici nu e stilul meu sa…sa fiu serioasa. Cred ca am un scurtcircuit la etaj din cauza caldurii. Si da, „j” e „j” dar se pronunta ca „i”. Astept cu nerabdare sa invat sa adresez o intrebare pentru a nu mai face un post pe o tema destul de ridicola si…inca o data, evidenta!