Miroase a melancolie…

….si suna a Robert Miles.

Nu stiu de ce tipul asta ma inspira. Toate melodiile lui ma fac sa ma gandesc cate ceva. La fel cum Satriani cu al lui “Until we say goodbye” ma face sa ma gandesc la miezul noptii petrecut pe malul marii, imbracata intr-o rochie alba de in, vaporoasa , descaltata, cu valurile reci spargandu-se de picioarele mele. Sunt singura dar nu mi-e frica. De pe faleza, terasele arhipline lumineaza usor atmosfera, avand mai mult rolul unui far. Imi trec o mana prin par, incerc sa-l fac sa stea mai calm, sa nu fie atat de razvratit in fata brizei. Mana stanga. In cea dreapta tin sandalele. E dulce toata caldura care ma inconjoara si as vrea sa fie una dintre zilele alea in care simt nevoia sa mai imi pun o bluza pe mine. Dar nu e si ma supun vointei divine. Ma intorc cu fata spre mare si ma asez pe nisip. Parul deja mi-a luat-o in cealalta directie, se incapataneaza sa fie contra. Ca si personalitatea mea. Mai intorc cate un ochi spre plaja. Luminile inca sunt puternice, la fel si muzica. Dar in inchipuirea mea, nu aud decat o melodie. Si canta atat de tare incat ma lasa sa-i ignor pe ceilalti sa sa raman in starea mea de visare, sa ma pierd intr-un moment si sa iubesc doar clipa, cu intensitatea si pasiunea unui indragostit.

…Si nici nu-mi place la mare.

Bon apetit!

  In mod normal nu tin la traditii. Nu visez la o nunta alba cu feti frumosi, ma enerveaza colindatorii ca dau cu petarde si isi bat joc si prefer sa mananc pizza in loc de friptura de miel. Dar, weekendul asta mi s-a facut pofta de ciorba de cocos. Nu de pui, nu de gaina. O ciorbita buna..sau poate sa fie si supa, de cocos.

Si asa “New Age” cum pot sa zic ca sunt, nu ma intereseaza nici indatoririle femeilor. Si nu ma refer la idiotenia aia cu “barefoot, pregnant in the kitchen” ci la chestii mai light (ca si asa aspartamul distruge celulele creierului…zica-se) cum ar fi menaj usor aka mutat praful de deasupra covorului sub el si gatitul. Dar, inca o data, weekendul asta mi s-a facut o mare pofta. De gatit. De gatit, cum ziceam mai sus o fabuloasa ciorba slash supa de cocos.

Si cum auzisem ca iese mai frageda carnea daca respectivul este fiert de viu, as zice ca vreau sa incerc pe pielea proprie. Ok…pe pielea cocosului, vream sa zic. Nu am nimic cu animalele. Imi plac. Unul mai mare, cu gheare la fel de ascutite, cu glas cristalin precum frecatul unei furculite de oala goala si cu posibilitati de marait indelungat sunt si eu. Si ma complac perfect intr-un mediu asemanator. Mai ales ca cine se aseamana se aduna (Cred ca d-asta stau eu singura mai tot timpul).

Dar weekendul asta aveam chef de o supa slah ciorba de cocos. La 9 dimineata. Cand s-a hotarat sa-mi faca serenade sub balustrada. Mi s-a facut atat de pofta incat a trebuit sa termin un intreg pachet de servetele pentru a-mi stavili hipersalivatia. Sau lacrimile de nervi ca nu pot sa dorm. Mereu le incurc.

Mi-a cantat atat de suav incat am vrut sa-l iau acasa…sau cel putin sa iau o amintire a clipelor minunate petrecute impreuna. Un simbol al dragostei noastre. Vream sa-i iau ca suvenir minunatele corzi vocale.  Ii sunt recunoscatoare totusi. Tot timpul cat am stat in pat cu perna trantita pe urechi, mi-am demonstrat inca o data cat de creativa sunt si mai ales ce imaginatie debordanta am, incat la finalul fanteziilor mele nu mai distingeam realitatea de inchipuiri.

Ma vedeam…se facea ca eram afara, in curtea vilisoarei la care gasisem cazare (da..cred ca am uitat sa zic…eram pe la Predeal ), imbracata de munte si totusi gata de a poza in orice clipa, cu parul lung si dezlegat ce-mi acoperea umerii intr-un mod atat de senzual incat fiecare miscare era facuta in slow motion (sau poate eram adormita, nu as putea spune cu exactitate), cu ochii de culori diferite ce sclipeau cand vedeau obiectul adoratiei cum lasa pene imprejur in timp ce sarea garduri de frica si cu un minunat satar de bucatarie, de firma bineinteles, un accesoriu must-have ce-mi dadea un aer  rafinat si-mi facea osatura mainii drepte sa para si mai fina. Ma hraneam cu frica din ochii sai, prindeam puteri sa ma arunc peste orice obstacol, iar dimensiunile mi se micsorau evident cand trebuia sa ma strecor in vreo gaura de…cocos. Totul era pentru un scop suprem – o minunata ciorba slash supa.

Si apoi ii auzeam iar glasul…si ma intorceam pe partea cealalta cu cel mai gratios sictir, demn de o adevarata  domnisoara ce a facut ani de plutit pe muzica in tutu roz servind drept balerina.

Dar intr-un final…lenea a triumfat. Peste orice dorinte si pofte. PETA (People for Ethical Treatment of Animals) poate sa ma crute de data asta. Ignoranta este mai cea mai buna metoda…si un program semi-interesant duminica dimineata pe PRO TV.

Si ca sa citez dintr-un episod din Seinfeld….”M-am lins pe bot de supa” …slash ciorba.

At last…my work is complete….

 Cum am spus slash scris in postul anterior…muza mea…aia cu scrisul…si inspiratia divina s-a carat la mare si nu a mai venit…inca…(trebuie sa inceapa scoala asa ca o astept cu bratele deschise, caietele necumparate si pixurile folosite) dar mi-a trimis in schimb pe buna ei amica si mai ametita ca ea. Tipa asta habar n-are…cam despre nimic real …asa ca s-a gandit sa ma atinga cu “her magic wand” si sa ma inspire sa fac un filmulet.

Deci, dupa nenumarate cautari si rascautari de programe, de la crack-uit si nopti pierdute facand incantatii doar-doar mi-o pica printre degete o placuta de 1GB de RAM, am reusit intr-un final sa pun la capat chestia asta.

Un filmulet facut de mine, pentru mine, despre some fictional people I really like. 

Efortul? 12 ore de taiat clipuri, aproximativ 6-7 zile de unit, o zi de nesalvat proiectul si inca vreo 3 ore de refacut melodia de la 4 la 8 minute. Intr-un cuvant: nesemnificativ.

There it goes…

The Story of Us

Blonda vs. Tehnologia 2.0 Full + Crack

 Iar m-a pocnit inspiratia. Ma doare si mi-a facut o vanataie imensa. Pacat ca inca mai pot sta pe scaun…de vreo saptamana numai asta fac…

Anyway….Se zice ca “diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei” ( filme vechi cu Monroe si Davis, cu parul sarmos si ondulat de la prea mult timp la coafor, ca de, doamnele stateau acasa si se ingrijeau, asta in epoca pre-ars-sutienul ) dar tind sa cred ca lumea a evoluat. Unii au involuat, ce-i drept, mai ales eu consier ca IQ-ul imi este invers proportional cu varsta si intr-o continua descindere pe zi ce trece. Dar, sa reluam de la partea cu evolutia. I-am inchinat deja un post iubirii vietii mele, singurul care ma intelege si ma ia asa cum sunt, fara a avea asteptari de la mine- desi cateodata am impresia ca sufera crunt de pe urma abuzului domestic de fiecare data cand ma enerveaza (a.k.a. o data la cateva minute), dar s-a obisnuit cu faptul ca sunt colerica iar el flegmatic.Vorbeam de calculator. A, uitasem sa spun ca il cheama Bestiutza. Nu stiu de ce. Prima data cand l-am formatat tot eu l-am si nasit…iar Bestiutza ma duce cu gandul la o fiinta din “Ursuletii Inimosi”- da, inca sunt nostalgica cu desenele animate care m-au crescut – care era de partea raului , fiind animalul de companie al vrajitoarei…(cred ca in cazul asta that’s me….:P).

Iar bat campii. Mai bine decat sa ma bata ei pe mine. Ce vream sa zic…scriu…M-am apucat sa fac filme…Plictiseala acasa e crunta, muza – aia care tine de scris – inca e in vacanta, asa ca mi-am pus creativitatea la incercare si m-am apucat sa tai, unesc, pun melodii si efecte pe poze, filmulete si cam tot ce-mi trece prin…calculator.

Mai trist a fost cand nu gaseam key-uri pentru a scapa de trial version si implicit pentru a-mi scoate mesajul “this is a trial version, buy the frickin’ software, you…evil person, you!!!” scris mare cu verde fosforescent de fiecare data cand imi salvam magnifica creatie.

Are si un scop postul asta. Si nu ca sa ma laud, nu inca cel putin. Sa ma laud ca am fost in stare sa-mi dau seama sa tai liniutele alea stupide de la key si sa-l fac sa mearga, that is. Vream doar sa zic I’m happy today. Atat. Dar imi trece repede…

Uuuu….shiny…

Pentru ca azi sunt fericita…de cand am reusit – dupa aproximativ cinci ore- sa gasesc un serial key bun si mi-am activat programul a.k.a. pana-mi termin filmutetul (and no, nu-i cu mine, nu e funny, nu e ..nimic…e doar ceva pentru mine) de facut nu cred ca mai scriu – lipsa de inspiratie anyway iar muza s-a mutat iar la rubrica “hai sa vedem in cate feluri mai poti sa-ti strici calculatorul” las o chestiuta pe care eu am gasit-o extrem de…chestiuta-like.

So…DON’T PUSH THE RED BUTTON!!!

“A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva/ Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”

Un film care m-a inspirat prin poveste in feluri in care nimic real nu a reusit mi-a bagat printre multe altele, un citat (yes, i’m a movie geek, retin toate tampeniile posibile si imposibile) care inca ma urmareste : “I love rain. I wish it rained inside us, rain all around us”. E, eu nu as merge chiar atat de departe cu ploaia dar simt totusi ca ma aflu pe aproape aceeasi lungime de unda.

Imi place ploaia. Nu am sentimente chiar atat de puternice, nu o iubesc si nici macar nu sunt indragostita de ea (doua lucruri total diferite pentru ca sustin cu tarie indragosteala fara iubire si iubirea fara a fi indragostit) dar imi place foarte mult. Imi place pentru ca la fel ca si povestile la care ma gandesc cam trei sferturi din zi (adica atunci cand nu scriu ) ma trimite intr-o alta lume. In lumea in care stiu ca e locul meu, in lumea in care creatia si pasiunea sunt acasa la ele, fara a mai fi constranse de realitate. Intr-o lume in care povestile de dragoste se petrec pe ritmuri de INXS, Snow Patrol sau Sarah McLachlan, o lume in care fiecare vers reprezinta o frantura de realitate.

Imi place ploia pentru ca sunt copilul primaverii si nu al verii secetoase. Imi place ploaia pentru ca ma face sa-mi fie frig si sa tanjesc dupa pijamale de bumbac si o cana de ciocolata calda. Imi place ploaia pentru ca ma face sa visez la o alta lume, la lumea mea perfecta. Imi place ploaia pentru ca ma face sa-mi traiesc pasiunea. Imi place ca afara e frig si in casa cald, imi place ca fiecare picatura poate insemna lacrima de fericire a unui indragostit, imi place pentru ca toate lucrurile frumoase se petrec in timp ce ploua.

Nu pot sa-i inteleg – si nici nu cred ca o s-o fac vreodata -  pe cei lipsiti de pasiune. Pe cei care traiesc pur si simplu si care nu simt fiecare melodie, fiecare film ,fiecare seara atat de puternic incat ar putea sa scrie romane numai din senzatiile percepute, numai din fiorii care le strabat sira spinarii si numai din sentimentul de piele de gaina pe care momentul potrivit in locul potrivit il aduce. Nu o sa-i inteleg pe cei care fac ceva pentru ca “asa trebuie”, “asa se face” sau “asa e normal”. Normalitatea e impusa de fiecare  si nimic nu trebuie facut “if the feeling isn’t right”.

Cam usoara ipocrizie, dat fiindca imi alimentez sentimentele cu filme si muzica, uneori cu adierea unui vant rece ce-mi face parul sa zboare in mii de directii si prefer sa nu mai raportez la realitate. Cam usoara ipocrizie dat fiindca sunt superficiala, sau cel putin asa ma consider si tratez lucrurile ca atare.

Inca nu a venit toamna. Dar sper sa nu mai fie mult. Si nu-mi place sa ma murdaresc pe pantaloni, sa ma spropeasca masinile sau sa-mi stric toti pantofii. Nu vreau sa port ghete inca dar deja tanjesc la weekendurile lungi in haine largi, cu plicuri de “La Festa” aruncate pe birou, cu stropi de ploaie ce-mi murdaresc geamul si “Make this go on forever” pe fundal.

Pentru ca imaginatia si pasiunea te poarta oriunde, pentru ca “I’m flying without wings”.

And that’s the joy it brings

….