I [heart] school

Moare un om, ajunge el in iad, acolo il intampina Dracul si -l intreaba:

-Tu ce fel de iad alegi, iad normal sau iad studentesc?

La care omul se gandeste ca a fost un om normal si alege iadul normal. Ajunge el acolo,toata ziua distractie iar seara vine Dracul si le bate un cui in fund, asa se intampla si a doua zi..la fel distractie iar seara vine dracul si le bate cuiul..trece mai mult timp si se hotaraste omul sa treaca in iadul studentesc caci poate e mai bine acolo. Prima zi a trecut in distractie totala, a doua zi la fel….asa trece o luna-doua,peste trei luni vine Dracul cu o lada de cuie si zice:

 -Ei baieti, a venit sesiunea !

Si cum inca nu am reusit sa postez the bitching thread, fac aici o aluzie subtila:

Pe site-ul FJSC este anuntat EXAMENUL la Publicitate (sau PR, nu mai stiu).

Si este anuntata si bibliografia pentru licenta, jurnalism. Scroll down,….scroll….scroll…pagina 1,2,3….45. Overflown server. We apologize for the inconvenience.

Si acum….sa nu @#%@#$^  eu ca mi-am schimbat optiunea?!?

“Clubul Viperelor” in deplasare

 Deeeck the halls with lots of stupidity….

“Clubul Viperelor” anunta sesiunea extraordinara “Congelate la mare…departare”

S-a votat. Mergem la mare. Nu la mare departare, ca distanta geografica nu ne sta in cale. La mare adica la mare…la apa…Marea Neagra…Bine, neagra nu a prea fost..poate doar in sinea ei ca iar ne-am hotarat sa ii facem o vizita. Nici iarna nu o lasam in pace. Dar cum una dintre initiatoarele sus-mentionatului club (si nu subsemnata) are o pasiune arzatoare pentru apa si pana acum nu a mai reusit s-o enerveze in anotimpul alb, am hotarat ca o asemenea ocazie nu mai trebuie lasata deoparte.

Zis si facut. Recunosc, nu ma asteptam sa-mi placa. Nu ma asteptam sa simt ceva si totusi s-a intamplat. E ceva misterios, romantic si uimitor in aer, atunci cand privesti faleza aproape parasita, cu numai doi-trei localnici iesiti la o plimbare.

De sus, cum ajungi in capatul scarilor nu poti sa ignori melancolia pe care ti-o trezeste in suflet atunci cand auzi pentru prima data soaptele pline de singuratate ale valurilor; nu asa trebuie sa fie. Parca e acolo pentru a starni bucurie, pentru a face oamenii sa se apropie unii de altii macar pentru o vacanta scurta. Familii prinse in tumultul vietii cotidiene, perechi care de obicei isi fura saruturi…copii fara prea multa libertate. Aici totul este diferit; timpul este de partea lor si orice griji sau frustrari ar avea nu au fost impachetate si puse in bagaj. Dar astazi nu este asa.

Pustietatea aproape ca doare. Sentimentul ca locul asta este un prilej de bucurie a fost inlocuit de tacere. Numai cativa pescarusi ii asculta povestea. Si tocmai ca intr-o poveste adevarata, vorbele sunt acompaniate de muzica. In timp ce valurile lovesc fara nici o mila digul si se sparg in mii de picaturi, fiecare ducand mai departe o particica din povestea inceputa, un batran isi spune of-ul, ajutat de un saxofon. La picioarele lui se afla o mica cutiuta in care trecatorii ar putea sa lase un simbol al admiratiei si o multumire pentru stropul de magie pe care-l da plimbarii lor. Melodia este trista, parca in ton cu vocea lina a marii. Are un palton gros si manusi de lana, o caciula mare pe cap si fularul strans infasurat de gat. Dar asta nu il opreste. Langa el, un catel se joaca singur – poate doar din cand in cand incearca sa atraga atentia vreunui trecator – ingnorand frigul si lipsa vietii din jurul sau. Muzica se mai opreste cateodata; lacrimile marii sunt infinite.

Melancolia nu a tinut mult. Inca cateva ore, datorita unei plimbari prin port si o joaca pe barcutele ancorate. Pana la urma am avut si curajul sa strabat una; curajul pentru ca desi parea pustiu nu prea aveam chef sa fiu “maturata” pentru a nu strica proprietatea.

Dar…cum am mentionat mai sus, a fost o excursie initiata si promovata sub sigla Clubului, deci intamplarile de genul “ce mai strica blondele” nu au fost trecute cu vederea.

And so I give you…”Roata de rezerva”.

Pana. Pe fata. Nu din vina ei. Cu atat mai putin din vina mea. “hai sa dam primaria in judecata”. Groapa imensa, cauciuc sensibilos. Smigal and The Blonde in rolurile principale. Ce-i de facut? Varianta a) suna un prieten. Ca sa ce? Varianta b) schimba tu roata. In your dreams. Variant c) opreste pe careva, fa ochii mari, umezi si cuminti si roaga-te.

“Scoate masina din drum. Pune triunghiul”, zise un reprezentant al fortelor de ordine in timp ce patrula elegant si urla la noi si mai elegant.

Smigal ascultator. “Pune invers ala, fato….ti-ai cumparat carnetul?”, urla si mai dusios unul dintre cei care au oprit sa ne dea o mana de ajutor. O jumatate de ora si doua vipere inghetate mai tarziu, masinuta era ca noua. Si pana la urma, cine observa ca pe fata o roata e mai mare si una mai mica? Si daca vede, ce? E masina lui? De parca ar fi gheata pe jos si lipsa de servodirectie. Ete na!

Mai amuzant a fost cand la nici un kilometru distanta o alt victima (de data asta un victim, mai bine zis) a gropilor isi scotea cele necesare din portbagaj pentru o minunata experienta de schimbare a rotii. Nu vazuse nici el groapa.

Asteptam cu sufletul la gura o noua aventura extraordinara pe taramul Neuron cel Mic.